Urmează un război, învăluit în propagandă

Eseul final al lui John Pilger investighează motivele pentru care există astăzi „o așa tăcere umplută de consensul propagandei”, în timp ce cele mai mari puteri ale lumii se apropie de un conflict major direct.

În ultimul său eseu publicat, John Pilger, care s-a stins din viață de curând, ne amintește de opoziția „electrizantă” a scriitorilor și jurnaliştilor în anii 1930 față de războiul pe care-l simțeau că va începe și investighează de ce astăzi există „o așa tăcere umplută de consensul propagandei”, în timp ce cele mai mari puteri ale lumii se apropie de un conflict direct.

În 1935, la New York a avut loc Congresul Scriitorilor Americani, urmat de un altul, doi ani mai târziu. Ei au făcut apel la „sutele de poeți, romancieri, dramaturgi, critici, nuveliști și jurnaliști” pentru a discuta despre „prăbușirea capitalismului” și despre noul război ce bătea la ușă. Au fost evenimente electrizante la care, potrivit relatărilor, au participat 3.500 de membri în public, iar peste o mie de persoane au fost respinse din cauza considerentelor ce au ținut de lipsa spațiului și aglomerație.

Arthur Miller, Myra Page, Lillian Hellman, Dashiell Hammett au avertizat că fascismul este în creștere, adesea deghizat, iar responsabilitatea le revine scriitorilor și jurnaliștilor să se pronunțe. Au fost citite telegramele de sprijin de la Thomas Mann, John Steinbeck, Ernest Hemingway, Cecil Day Lewis, Upton Sinclair și Albert Einstein.

Jurnalista și romanciera Martha Gellhorn a vorbit pentru cei fără adăpost și pentru șomeri și pentru „noi toți care trăim sub umbra unei mari puteri violente”.

Martha, care mi-a devenit o prietenă apropiată, mi-a spus mai târziu la paharul ei obișnuit de Famous Grouse cu sifon că responsabilitatea pe care a simțit-o ca jurnalist a fost imensă:

„Am fost martora nedreptăților și suferinței aduse de Marea Depresie și am știut, am știut cu toții, ce ar urma dacă toți am tăcea.”

Astăzi avem tăceri pline de acceptare, de consens în propaganda ce contaminează aproape tot ceea ce citim, vedem și auzim.

Cuvintele ei răsună în tăcerile de astăzi: sunt tăceri pline de un consens în propagandă care contaminează aproape tot ceea ce citim, vedem și auzim. Să vă dau un exemplu:

Pe 7 martie, cele mai vechi două ziare din Australia, Sydney Morning Herald și The Age, au publicat mai multe pagini despre „amenințarea care se profilează” dinspre China. Au colorat Oceanul Pacific în roșu. Ochii chinezilor erau marțiali, în marș și amenințători. Pericolul galben era pe cale să cadă peste Australia ca un pietroi acționat implacabil de forța gravitației.

Nu a fost dat niciun motiv logic pentru un atac asupra Australiei de către China. Un „comitet de experți” nu a prezentat nicio dovadă credibilă: unul dintre ei este un fost director al Institutului Australian de Politică Strategică, un apendice al Departamentului de Apărare din Canberra, al Pentagonului de la Washington, al guvernelor Marii Britanii, Japoniei și Taiwanului și al Occidentului, al industriei de război.

„Beijing-ul ar putea lovi în trei ani”, au avertizat ei. „Nu suntem pregătiți.” Miliarde de dolari urmează să fie cheltuite pe submarine nucleare americane, dar se pare că nu este suficient. „Vacanța istorică a Australiei s-a încheiat”: orice ar însemna asta.

Nu există nicio amenințare pentru Australia, nici una. Țara îndepărtată „norocoasă” nu are dușmani, cu atât mai puțin China, cel mai mare partener comercial al ei. Cu toate acestea, lupta împotriva Chinei, care se bazează pe istoria lungă a rasismului Australiei față de Asia, a devenit un fel de sport pentru „experții” auto-ordonați. Ce cred chinezii-australienii din asta? Mulți sunt confuzi și se tem.

Condamnarea Chinei a devenit un fel de sport pentru „experții” auto-ordonați... autori ai acestei piese grotești de fluierat câinii și slugărnicie față de puterea americană.

Autorii acestei piese grotești de fluierat câinii și slugărnicie față de puterea americană sunt Peter Hartcher și Matthew Knott, „reporteri de securitate națională”, cred că sunt numiți. Îmi amintesc de Hartcher din excursiile sale plătite de guvernul israelian. Celălalt, Knott, este purtătorul de cuvânt pentru politicienii din Canberra. Nici unul nu a văzut vreodată o zonă de război și extremele ei de degradare și suferință umană.

„Cum s-a ajuns la asta?” ar întreba Martha Gellhorn dacă ar fi aici. „Unde naiba sunt vocile care spun nu? Unde este camaraderia?”

Vocile se aud în samizdat pe acest site web și pe altele. În literatură, oameni ca John Steinbeck, Carson McCullers, George Orwell sunt considerați a fi învechiți. Postmodernismul este la conducere acum. Liberalismul și-a ridicat scara politică și în zona culturală.

O social-democrație cândva somnolenta, Australia, a promulgat o rețea de noi legi care protejează puterea secretă, autoritară și împiedică dreptul de a ști. Avertizorii sunt haiduci care trebuie judecați în secret. O lege deosebit de sinistra interzice „interferența străină” a celor care lucrează pentru companii străine. Ce înseamnă acest lucru?

Democrația este noțională acum, există elita atotputernică a corporației fuzionată cu statul și cerințele „identității”. Amiralii americani sunt plătiți cu mii de dolari pe zi de către plătitorul de taxe australian pentru „sfaturi”. Chiar în Occident, imaginația noastră politică a fost liniștită de PR și distrasă de la intrigile politicienilor corupți, închiriați pe nimic: un Johnson sau un Trump sau un Sleepy Joe sau un Zelensky.

Niciun congres al scriitorilor din 2023 nu își face griji cu privire la „capitalismul în prăbușire” și provocările letale ale liderilor „noștri”. Cel mai infam dintre aceștia, Tony Blair, un criminal de prim rang conform standardului de la Nürnberg, este liber și bogat. Julian Assange, care a îndrăznit jurnalistic să demonstreze că cititorii lui aveau dreptul să ştie, se află în al doilea deceniu de încarcerare.

Democrația este noțională acum. Există elita atotputernică a corporației fuzionată cu statul și cerințele „identității”.

Ascensiunea fascismului în Europa este indubitabilă. Sau „neonazism” sau „naționalism extrem”, după cum preferi. Ucraina, ca stup fascist al Europei moderne, a trăit reapariția cultului lui Stepan Bandera, pasionatul antisemit și ucigașul în masă care a lăudat „politica evreiască” a lui Hitler, care a lăsat în urma lui 1,5 milioane de evrei ucraineni sacrificați. „Vă vom pune capetele la picioarele lui Hitler”, le-a proclamat acesta într-un un pamflet banderist evreilor ucraineni.

Astăzi, Bandera este venerat ca erou în vestul Ucrainei și zeci de statui ale lui și ale colegilor săi fasciști au fost plătite de UE și SUA, înlocuindu-le pe cele ale giganților culturali ruși și ale altora care au eliberat Ucraina de naziștii inițiali.

În 2014, neo-naziștii au jucat un rol cheie într-o lovitură de stat finanțată și condusă de americani împotriva președintelui ales, Viktor Ianukovici, care a fost acuzat că este „pro-Moscova”. Regimul de lovitură de stat a inclus „naționaliști extremi” proeminenți, naziști în totalitate, cu excepția numelui, ucrainean și nu german.

La început, acest lucru a fost raportat pe larg de BBC și de presa europeană și americană. În 2019, Time revista a prezentat „milițiile supremaciste albe” active în Ucraina. NBC News a raportat: „Problema nazistă a Ucrainei este reală”. Arderea de vii a sindicaliștilor din Odesa a fost filmată și documentată.

Conduși de regimentul Azov, a cărui însemn, „Wolfsangel” a reprezentat infamia în timpul marșului către Moscova a batalioanelor SS germane, armata ucraineană a invadat regiunea Donbas de est, vorbitoare de limbă rusă. Potrivit Organizației Națiunilor Unite, 14.000 de oameni în est au fost uciși. Șapte ani mai târziu, odată cu Conferințele de Pace de la Minsk, sabotate de Occident, așa cum a mărturisit Angela Merkel, Armata Roșie a invadat.

Această versiune a evenimentelor nu a fost raportată în Occident. Chiar și a rosti asta înseamnă a trăi abuzul prin care ești eticheta a fi  „apologet al lui Putin”, indiferent dacă ai a condamnat sau nu invazia rusă.

Această versiune a evenimentelor nu a fost raportată în Occident. Chiar și a rosti asta nu înseamnă ai înlăturat abuzul de a fi un „apologet al lui Putin”, indiferent dacă un scriitor, precum sunt eu, a condamnat invazia rusă. Faptul că ai înțeles provocarea extremă pe care o constituie un teritoriu de graniță înarmat de NATO, Ucraina, același teritoriu de graniță prin care Hitler a invadat Rusia, ei bine, de aici îți vine anatema.

Jurnaliştii care au călătorit în Donbas au fost reduși la tăcere și chiar urmăriţi în propriile lor ţări. Jurnalistul german Patrik Baab și-a pierdut slujba și unei tinere reporterițe independente din  Germania, Alina Lipp, i s-a sechestrat contul bancar.

În Marea Britanie, tăcerea inteligenței liberale este tăcerea intimidării. Problemele sponsorizate de stat, cum ar fi Ucraina și Israelul, trebuie evitate dacă doriți să vă păstrați un loc de muncă într-un mediu universitar sau o cazare acolo. Ce s-a întâmplat cu Jeremy Corbyn în 2019 se repetă în campusuri în care oponenții apartheidului Israelului sunt defăimați ca fiind antisemiți.

Profesorul David Miller, în mod ironic, principala autoritate a țării în domeniul propagandei moderne, a fost demis de Universitatea Bristol pentru că a sugerat public că „activele” Israelului în Marea Britanie și lobby-ul său politic au exercitat o influență disproporționată la nivel mondial, fapt pentru care dovezile sunt absolut voluminoase.

Universitatea a angajat un Consilier al Reginei pentru a conduce o investigație în acest caz în mod independent. Raportul său l-a exonerat pe Miller de „problema importantă a libertății academice de exprimare” și a constatat că „comentariile profesorului Miller nu au constituit un discurs ilegal”. Cu toate acestea, Universitatea Bristol l-a concediat. Mesajul a fost clar: indiferent de indignarea pe care o produce, Israelul are imunitate și criticii săi trebuie pedepsiți.

În urmă cu câțiva ani, Terry Eagleton, pe atunci profesor de literatură engleză la Universitatea Manchester, a considerat că „pentru prima dată în două secole, nu există niciun poet, dramaturg sau romancier britanic eminent pregătit să pună la îndoială fundamentele modului de viață occidental”.

Niciun Shelley nu a vorbit pentru săraci, niciun Blake pentru vise utopice, niciun Byron nu a blestemat corupția clasei conducătoare, niciun Thomas Carlyle și John Ruskin nu au dezvăluit dezastrul moral al capitalismului. William Morris, Oscar Wilde, HG Wells, George Bernard Shaw nu au echivalent astăzi. „Ultimul care a ridicat vocea a fost Harold Pinter”, a scris cândva Eagleton.

De unde a venit postmodernismul, cu expertiza lui în respingerea politicii reale și a disidenței autentice? Publicarea în 1970 a cărții de succes a lui Charles Reich, „The Greening of America”, oferă un indiciu. America era atunci într-o stare de răsturnare, Nixon era la Casa Albă, o rezistență civilă, cunoscută sub numele de „mișcarea”, a ieșit din marginile societății în mijlocul unui război care a atins aproape toată lumea. În alianță cu mișcarea pentru drepturile civile, a reprezentat cea mai serioasă provocare pentru puterea Washingtonului timp de un secol.

Pe coperta cărții lui Reich erau aceste cuvinte: „Se apropie o revoluție. Nu va fi ca revoluțiile din trecut. Își va avea originea în fiecare individ.”

La acea vreme eram corespondent în Statele Unite și îmi amintesc de ridicarea peste noapte la statutul de guru a lui Reich, un tânăr universitar de la Yale. Ziarul „New Yorker”, în mod sezațional, îi publica într-un serial cartea, al cărei mesaj era că „acțiunea politică și adevărul” din anii 1960 au eșuat și numai „cultura și introspecția” ar schimba lumea. Se simțea de parcă lumea hippy revendica clasa consumatorilor. Și într-un sens așa a și fost.

În câțiva ani, cultul „eului” a copleșit simțurile oamenilor în a acționa împreună pentru justiție socială și internaționalism. Clasa, sexul și rasa au fost separate. Existai doar implicat politic, iar mesajul era răspândit de media.

În ceea ce privește „mișcarea”, cu speranța și cântecele ei, anii lui Ronald Reagan și Bill Clinton au pus capăt tuturor acestor lucruri. Poliția era acum în război deschis cu oamenii de culoare, iar notoriile facturi sociale ale lui Clinton au doborât recordurile mondiale în ceea ce privește numărul de negri pe care i-a trimis la închisoare.

În câțiva ani, cultul „eului” a copleșit simțul multor oameni de a acționa împreună pentru justiție socială și internaționalism. Clasa, sexul și rasa au fost separate. Existai doar implicat politic, iar mesajul era răspândit de media.

Când s-a întâmplat 9/11, fabricarea de noi „amenințări” la „frontiera Americii” cum s-a numit proiectul pentru un nou secol american, a completat dezorientarea politică a celor care, cu 20 de ani mai devreme, ar fi format o opoziție vehementă.

În anii care au trecut, America a intrat în război cu lumea. Potrivit un raport ignorat în mare parte de către Physicians for Social Responsibility, Physicians for Global Survival și de câștigătorii Premiului Nobel, International Physicians for the Prevention of Nuclear War, numărul ucișilor în „războiul împotriva terorii” din America a fost „cel puțin” 1,3 milioane de oameni în Afganistan, Irak și Pakistan.

Această cifră nu include morții din războaiele conduse și alimentate de SUA în Yemen, Libia, Siria, Somalia și în alte locuri. Cifra adevărată, spune raportul, „ar putea fi peste 2 milioane sau de aproximativ 10 ori mai mare decât cea pe care publicul, experții și factorii de decizie sunt conștienți și care este propagată de mass-media și de marile ONG-uri aliniate narativului oficial”.

„Cel puțin” un milion au fost uciși în Irak, spun medicii, adică 5% din întreaga populație a țării.

Enormitatea acestei violențe și suferințe pare să nu își găsească loc în conștiința occidentală. „Nimeni nu știe câți” este refrenul mass-media. Tony Blair și George W. Bush și Dick Cheny, Colin Powell, Donald Rumsfeld, Jack Straw, John Howard și colaborarii lor nu au fost niciodată în pericol de urmărire penală. Maestrul de propagandă al lui Tony Blair, Alistair Campbell, este celebrat ca importantă „personalitate mass-media”.

„Cel puțin” un milion au fost uciși în Irak, sau 5% din populație. Enormitatea acestei violențe și suferințe pare să nu își găsească loc în conștiința occidentală. „Nimeni nu știe câți” este refrenul mass-media.

În 2003, am filmat un interviu la Washington cu Charles Lewis, apreciat jurnalist de investigație. Discutaseră despre invazia Irakului cu câteva luni mai devreme. L-am întrebat: „Dacă mass-media, cea mai liberă entitate din punct de vedere constituțional din lume, i-ar fi provocat serios pe George W. Bush și Donald Rumsfeld și le-ar fi investigat afirmațiile, în loc să răspândească ceea ce s-a dovedit a fi doar o propagandă grosolană?”

El mi-a raspuns: „Dacă noi, jurnaliștii, ne-am fi făcut treaba, ar fi existat șanse foarte, foarte mari, să nu fi intrat în război în Irak”.

Aceeași întrebare i-am pus-o și lui Dan Rather, celebrul prezentator CBS, care mi-a dat același răspuns. David Rose de la The Observer, care de altfel promovase „amenințarea” lui Saddam Hussein și Rageh Omaar, atunci corespondentul BBC pentru Irak, mi-au dat același răspuns. Admirabilul și sincerul regret a lui David Rose pentru că a fost „înșelat”, a spus mult pentru atâți reporteri lipsiți de curajul lui în a afirma același lucru.

Punctul lor de vedere merită repetat. Dacă jurnaliştii şi-ar fi făcut treaba, dacă ar fi pus la îndoială şi ar fi investigat propaganda în loc să o amplifice, un milion de bărbaţi, femei şi copii irakieni ar mai fi putut  fi în viaţă astăzi, milioane nu ar mai fi fugit din casele lor, războiul sectar dintre sunniți si șiiți ar fi putut să nu se mai fi aprins, iar Statul Islamic poate că nu s-ar mai fi născut.

Aruncă acest adevăr peste războaiele rapace aprinse de Statele Unite și „aliații” săi după 1945 și  concluzia pe care o vei trage îți va lua respirația. Se vorbește vreodată despre aceste lucruri astăzi în vreo școală de jurnalism?

Astăzi, războiul mass-media este o sarcină cheie a așa-zisului jurnalism de masă, amintește de cea descrisă de un procuror de la Nürnberg în 1945: „Înainte de fiecare agresiune majoră, cu câteva excepții bazate pe oportunitate, s-a inițiat o campanie de presă menită să slăbească si să terorizeze viitoarele victime și să pregătească poporul german din punct de vedere psihologic... În sistemul de propagandă nazist... presa zilnică și radioul erau cele mai importante arme.”

Una dintre ramurile persistente din viața politică americană este un extremism cultic care se apropie de fascism. Deși Trump a fost creditat cu acest lucru, în timpul celor două mandate ale lui Obama, politica externă americană a cochetat serios cu fascismul. Acest lucru nu a fost aproape niciodată raportat și evidențiat.

„Cred în excepționalismul american cu fiecare fibră a ființei mele”, a spus Obama pentru public, în timp ce pe timpul mandatelor sale a extins atribuțiile echipelor de bombardament și moarte cunoscute sub numele de „operațiuni speciale” așa cum niciun alt președinte american nu a mai făcut-o vreodată.

Potrivit unui sondaj al Consiliului pentru Relații Externe, în 2016 Obama a aruncat 26.171 de bombe. Adică 72 de bombe în fiecare zi. A bombardat zilnic cei mai săraci și năpăstuiți oameni și oameni de culoare din lume: în Afganistan, Libia, Yemen, Somalia, Siria, Irak, Pakistan.

În fiecare marți, a raportat The New York Times, el selecta personal pe cei care urmau să fie uciși de rachetele infernale trase de dronele americane. Au fost atacate și masacrate nunți, înmormântări, ciobani, negustori și venetici alături de, ce poate fi mai sinistru și oribil de-atât, cei care se adunau să strângă din țărână resturile corpurilor celor uciși anterior, cu câteva minute în urmă.

Un important senator republican, Lindsey Graham, a estimat, cu aprobare, că dronele lui Obama au ucis 4.700 de oameni. „Uneori lovești oameni nevinovați și urăsc asta”, a spus el, dar am eliminat și câțiva membri foarte înalți ai Al Qaeda.

În 2011, Obama a declarat presei că președintele libian Muammar Gaddafi plănuia „genocid” împotriva propriului popor. „Știam...”, a spus el, „că dacă mai așteptăm o zi, Benghazi, un oraș de dimensiunea Charlottei din Carolina de Nord, ar putea suferi un masacru care ar fi reverberat în toată regiunea și ar fi pătat conștiința lumii.

Aceasta a fost o minciună. Singura „amenințare” era înfrângerea viitoare a islamiștilor fanatici de către forțele guvernamentale libiene. Cu planurile sale de renaștere a panafricanismului independent, a unei bănci africane și a unei monede africane, toate finanțate din petrol libian, Gaddafi a fost definit a fi drept un dușman al colonialismului occidental pe continentul în care Libia era al doilea cel mai modern stat.

Cu planurile sale de renaștere a panafricanismului independent, a unei bănci africane și a unei monede africane, toate finanțate din petrol libian, Gaddafi a fost definit a fi drept un dușman al colonialismului occidental.

Distrugerea „amenințării” lui Gaddafi și a statului său modern a fost scopul. Sprijinită de SUA, Marea Britanie și Franța, NATO a lansat 9.700 de atacuri împotriva Libiei. O treime dintre acestea au vizat infrastructura și țintele civile, a raportat ONU. Au fost folosite focoase de uraniu, orașele Misurata si Sirte au fost bombardate cu covoare de bombe. Crucea Roșie a identificat uriașe gropi comune, iar Unicef ​​a raportat că „majoritatea dintre copiii uciși aveau sub zece ani”.

Când cinicei Hillary Clinton, Secretarul de Stat al lui Obama, i s-a spus că Gaddafi a fost capturat de insurecționiști și lovit cu un cuțit, ea a râs și a spus camerei: „Am venit, am văzut, a murit!”.

La 14 septembrie 2016, Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Comunelor din Londra a raportat concluzia unui studiu de un an privitor la atacul NATO asupra Libiei, în care a fundamentat și descris că occidentul este vinovat de „o serie întreagă de minciuni”, inclusiv povestea masacrului de la Benghazi.

Bombardamentul NATO a aruncat Libia într-un dezastru umanitar, ucigând mii de oameni și strămutând alte sute de mii, transformând Libia din țara africană cu cel mai înalt nivel de trai, într-un stat eșuat în război.

Sub Obama, SUA au extins operațiunile secrete ale „forțelor speciale” în 138 de țări, sau asupra a  70% din populația lumii. Ce ironie a sorții să fie mai înfricoșătoare decât faptul că primul președinte afro-american al SUA a lansat ceea ce a echivalat cu o invazie pe scară largă a Africii.

Amintește de „Lupta pentru Africa” din secolul al XIX-lea, când Comandamentul African al SUA (Africom) a construit de atunci și până astăzi o rețea de corupători printre regimurile africane colaboraționiste dornice de mită și armament american. Doctrina Africom „de la soldat la soldat” include ofițeri americani infiltrați în structurile de comandă africane, de la general până la ultimul ofițer din subordine. 

Este ca și cum istoria mândră de eliberare a Africii, de la Patrice Lumumba la Nelson Mandela, a fost lăsată astăzi în uitare de către elita colonială neagră a unui nou maestru alb. „Misiunea istorică” a acestei elite, a avertizat cunoscătorul Frantz Fanon, este promovarea „un capitalism rampant, deși camuflat”.

În anul în care NATO a invadat Libia, 2011, Obama a anunțat ceea ce a devenit cunoscut drept „pivotul către Asia”. Aproape două treimi din forțele navale americane vor fi transferate în Asia-Pacific pentru a „înfrunta amenințarea din China”, acestea au fost cuvintele Secretarului său al Apărării.

Nu a existat nicio amenințare din partea Chinei, în schimb a existat și există o amenințare pentru China din partea Statelor Unite. Aproximativ 400 de baze militare americane au format un arc de-a lungul marginii zonelor industriale ale Chinei, pe care un oficial al Pentagonului l-a descris ca fiind un „laț”.

Nu a existat nicio amenințare din partea Chinei, în schimb a existat și există o amenințare pentru China din partea Statelor Unite. Aproximativ 400 de baze militare americane au format un arc de-a lungul marginii zonelor industriale ale Chinei.

În același timp, Obama a plasat rachete în toată Europa de Est îndreptate către Rusia. Acest beneficiar beatificat al Premiului Nobel pentru Pace a fost cel care a crescut cheltuielile pentru focoase nucleare la un nivel mai mare decât cel al oricărei administrații americane de la sfârșitul Războiului Rece, aceasta după ce a promis, într-un discurs emoționant în centrul de la Praga, în 2009, că va  „ajuta la scăparea lumii de năpasta armelor nucleare”.

Obama și administrația sa știau foarte bine că lovitura de stat pe care al său Secretar Adjunct de Stat, Victoria Nuland, a fost trimisă să o  supravegheze și implementeze împotriva Guvernului ales al Ucrainei în 2014 va provoca un răspuns rusesc și că va duce probabil la război. Și așa a și fost.

*****

Am scris toate acestea pe 30 aprilie, aniversarea ultimei zile a celui mai lung război al secolului XX, cel din Vietnam, al cărui reporter am fost. Eram foarte tânăr când am ajuns în Saigon și am învățat multe.

Am învățat să recunosc sunetul distinctiv al motoarelor gigantului B-52, care și-a aruncat măcelul de deasupra norilor și nu a cruțat nimic și pe nimeni. Am învățat să nu întorc privirea când mă confrunt cu un copac carbonizat împodobit cu părți umane. Am învățat să prețuiesc bunătatea ca niciodată. Am învățat că Joseph Heller a avut dreptate în magistrala lui Catch-22, anume că războiul nu este potrivit pentru oamenii sănătoși la minte și am aflat și despre propaganda „noastră”.

Dacă propagandiștii actuali își vor primi războiul cu China, aceasta a fost doar o fracțiune față de ceea ce urmează. Vorbiți lumii despre asta!

Pe tot parcursul războiului, propaganda spunea că un Vietnam victorios își va răspândi boala comunistă în restul Asiei, aducând peste tot Marele Pericol Galben din nord. Țările ar cădea ca piesele de „domino”.

Vietnamul lui Ho Chi Minh a fost învingător și nimic din cele promovate nebunește de această propagandă nu s-au întâmplat. În schimb, civilizația vietnameză a înflorit remarcabil, în ciuda prețului pe care l-a plătit, de trei milioane de morți. Și alte milioane de mutilați, văduviți, înnebuniți,  deformați, otrăviți, pierduți pentru totdeauna. Și țara complet distrusă.

Iar dacă propagandiștii actuali vor obține războiul cu China, toate cele de mai sus vor fi doar o fracțiune față de grozăvia ce ne paște!

Vorbiți cu glas tare întregii lumi despre asta!

https://strategic-culture.su/news/2024/01/02/there-is-a-war-coming-shrouded-in-propaganda/

https://declassifiedaus.org/2024/01/01/there-is-a-war-coming-shrouded-in-propaganda/