Rachetele din aprilie

Atacul de represalii al Iranului asupra Israelului va rămâne în istorie drept una dintre cele mai mari victorii ale acestui secol.

Am scris despre Iran de mai bine de două decenii. În 2005, am făcut o călătorie în Iran pentru a afla „adevărul la firul ierbii” despre acea națiune, adevăr pe care l-am încorporat apoi într-o carte, Target Iran, în care prezentam colaborarea dintre SUA și Israel în a crea o justificare pentru un atac militar asupra Iranului, menit să doboare guvernul său teocratic. Am urmat această carte cu o alta, Dealbreaker, în 2018, care a adus la zi acest efort mistificator americano-israelian.

În noiembrie 2006, într-o adresă adresată Școlii de Relații Internaționale a Universității Columbia, am subliniat că Statele Unite nu își vor abandona niciodată „bunul prieten” Israel până când, bineînțeles... îl vor abandona. Ce ar putea precipita o astfel de acțiune, am întrebat? Am observat că Israelul era o națiune beată de orgoliu și putere și dacă Statele Unite nu ar putea găsi o modalitate de a scoate cheile de la contactul autobuzului pe care Israelul îl naviga în stare de ebrietate spre abis, nu ne-am alătura Israelului în sinucigașa sa călătorie.

În anul următor, în 2007, în timpul unui discurs adresat Comitetului Evreiesc American, am subliniat că critica mea la adresa Israelului, fiind breuiat puternic dinspre audiență, chiar dacă ceea ce spuneam era o preocupare sinceră pentru viitorul bun al Israelului. Am subliniat faptul că mi-am petrecut cea mai mare parte a unui deceniu încercând să protejez Israelul de rachetele irakiene, atât în ​​timpul serviciului meu în Desert Storm, unde am jucat un rol în campania anti-rachetă SCUD, cât și ca inspector de arme al Națiunilor Unite, unde am lucrat cu Serviciile Secrete israeliene pentru a mă asigura că rachetele SCUD ale Irakului au fost complet eliminate.

„Ultimul lucru pe care vreau să-l văd”, am spus mulțimii, „este un scenariu în care rachetele iraniene lovesc solul Israelului. Dar dacă Israelul nu își schimbă cursul și viziunea, acesta va fi rezultatul inevitabil al unei politici conduse mai mult prin aroganță decât prin bun simț.”

În noaptea de 13-14 aprilie 2024, preocupările mele au fost transpuse în direct în fața unei audiențe internaționale, a plouat cu rachete iraniene asupra Israelului, iar Israelul nu a putut face nimic pentru a le opri. Așa cum a fost cazul cu mai mult de 33 de ani înainte, când rachetele irakiene SCUD au depășit apărarea antirachetă a SUA și instalațiile Patriot ale Israelului pentru a lovi Israelul de zeci de ori în decurs de o lună și jumătate, rachetele iraniene au fost integrate într-un plan de atac care a fost conceput pentru a copleși sistemele de apărare antirachetă israeliene și pentru a lovi ținte desemnate în interiorul Israelului cu impunitate.

În ciuda faptului că a folosit un sistem extins de apărare antirachetă integrat, compus din așa-numitul sistem „Iron Dome”, cu baterii de rachete Patriot fabricate în SUA și interceptoare de rachete Arrow și David's Sling, împreună cu avioane americane, britanice și israeliene, cu ajutor dat de apărarea antirachetă a navelor americane și franceze, peste o duzină de rachete iraniene au lovit aerodromurile și instalațiile de apărare aeriană israeliene puternic protejate.

Atacul iranian cu rachete asupra Israelului nu a venit din senin, ca să spunem așa, ci a fost mai degrabă o răzbunare pentru atacul israelian din 1 aprilie asupra clădirii Consulatului Iranului din Damasc, Siria, în care lovitură Israelul a ucis mai mulți comandanți militari iranieni. În timp ce Israelul a desfășurat atacuri împotriva personalului iranian în interiorul Siriei în trecut, lovitura din 1 aprilie a fost diferită nu numai prin uciderea personalului iranian foarte înalt ca ierarhie în stat, ci și prin lovirea a ceea ce, din punct de vedere legal, era teritoriu suveran iranian, Consulatul Iranului.

Dintr-o perspectivă iraniană, atacul asupra consulatului a fost o linie roșie care, dacă nu ar fi fost răzbunată, ar șterge orice noțiune de descurajare, deschizând ușa pentru o acțiune militară israeliană și mai nesăbuită, până la atacuri directe asupra Iranului. Cu toate acestea, cântărirea împotriva represaliilor a fost o rezultatul unei gândiri complexe, a unei strategii care a îmbinat obiective politice întrețesute, care au măsurat tipul de conflict la scară largă dintre Israel și Iran care s-ar fi precipitat după orice atac semnificativ de represalii iraniene asupra Israelului.

În primul rând, Iranul a fost implicat într-o politică strategică bazată pe un pivot departe de Europa și de Statele Unite, axat spre Rusia, China și masa de uscat eurasiatică. Această schimbare a fost determinată de frustrarea Iranului față de politica de sancțiuni economice impusă de SUA și de incapacitatea și lipsa de voință din partea Occidentului colectiv de a găsi o cale care ar duce la anularea acestor sancțiuni. Eșecul Acordului Nuclear Iranian (Joint Comprehensive Plan of Action, JCPOA) care ar fi produs oportunități economice pentru renunțarea dezvoltării nucleare a Iranului, așa cum fusese promis la semnarea acordului a fost un factor major din spatele acestui pivot iranian spre est. În consecință Iranul s-a alăturat atât Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO), cât și forumului BRICS și și-a direcționat energiile diplomatice pentru a vedea Iranul integrat complet și productiv în ambele grupuri.

Un război general cu Israelul ar face ravagii și ar distruge toate aceste eforturi.

În al doilea rând, dar nu mai puțin important în această ecuație geopolitică generală pentru Iran, este conflictul în curs din Gaza. Acesta este un eveniment care schimbă jocul, în care Israelul se confruntă cu o înfrângere strategică din partea Hamas și a aliaților săi regionali, inclusiv a Axei de Rezistență conduse de Iran. Pentru prima dată, problema Statului Palestinian a fost abordată de o audiență globală.

Această cauză este facilitată și de faptul că Guvernul israelian al lui Benjamin Netanyahu, format dintr-o coaliție politică care se opune vehement oricărei noțiuni de stat palestinian, se află în pericol de colaps ca rezultat direct al consecințelor acumulate în urma atacului Hamas din 7 octombrie 2023 și de eșecul ulterior al Israelului de a învinge Hamasul din punct de vedere militar și politic. Israelul este, de asemenea, ținut în șah de acțiunile Hezbollah, acțiuni care au ținut în frâu Israelul de-a lungul graniței sale de nord cu Libanul, la care se adaugă și actori nestatali, cum ar fi milițiile irakiene pro-iraniene și Houthi din Yemen, care au atacat Israelul direct și, în cazul Houthi, în mod indirect, închiderea liniilor maritime critice de comunicație care au ca rezultat sugrumarea economiei israeliene.

Dar Israelul este cel care și-a făcut cel mai mult rău, ducând o politică de apartheid și genocid, răzbunându-se în mod absolut odios împotriva populației civile din Gaza. Acțiunile israeliene din Gaza sunt manifestarea vie a însuși orgoliului și politicilor bazate pe manifestarea exclusivă a puterii, a forței discreționare despre care am avertizat în anii 2006-2007. Apoi, am spus că SUA nu ar fi dispuse să fie pasager într-un autobuz politic condus de Israel, care ne-ar arunca de pe stânci într-un război cu un Iran de neînvins.

Prin comportamentul său criminal față de civilii palestinieni din Gaza, Israelul a pierdut sprijinul unei mari părți a lumii, punând Statele Unite într-o poziție în care își va vedea reputația deja șifonată, iremediabil deteriorată, într-un moment în care lumea trece de la o perioadă de singularitate dominată de americani la o multipolaritate condusă de BRICS, iar SUA trebuie să-și păstreze cât mai mult posibil influența în așa-numitul „sud global”.

SUA au încercat, fără succes, să scoată cheile din contactul autobuzului sinucigaș a lui Netanyahu. Confruntați cu o reticență extremă din partea Guvernului Israelului atunci când a venit vorba ca Tel Avivul să-și modifice politica față de Hamas și Gaza, Administrația lui Joe Biden a început să se distanțeze de politicile lui Netanyahu și a semnalat Israelului că vor exista consecințe pentru refuzul său de a-și modifica acțiunile în Gaza și de a ține cont și de preocupările SUA.

Orice răzbunare iraniană împotriva Israelului ar trebui să navigheze în aceste ape politice extrem de complicate, permițând Iranului să impună o postură de descurajare viabilă menită să prevină viitoarele atacuri israeliene, asigurându-se în același timp că obiectivele sale politice privind un pivot geopolitic spre est și lupta pentru cauza palestiniană pe scena globală rămân intacte.

Atacul iranian asupra Israelului pare să fi manevrat cu succes prin aceste stânci politice. A făcut acest lucru, în primul rând, ținând Statele Unite ale Americii în afara luptei. Da, Statele Unite au participat la apărarea Israelului, ajutând la doborârea a zeci de drone și rachete iraniene. Acest angajament a fost în beneficiul Iranului, deoarece nu a făcut decât să întărească faptul că oricare ar fi combinația de capacități de apărare antirachetă, ea nu poate împiedica rachetele iraniene să atingă țintele desemnate.

Țintele pe care le-a lovit Iranul, două baze aeriene din deșertul Negev din care fuseseră lansate aeronavele folosite în atacul de la 1 aprilie asupra consulatului iranian, împreună cu mai multe perimetre de apărare aeriană israeliană au fost direct legate de punctele pe care Iranul a încercat să le facă în stabilirea domeniului de aplicare și a amplorii politicii sale de descurajare. În primul rând, acțiunile iraniene au fost justificate în temeiul articolului 51 din Carta ONU, Iranul ripostând împotriva acelor ținte din Israel legate direct de atacul israelian asupra Iranului și, în al doilea rând, simplut fapt că respectivele perimetre de apărare aeriană israeliene erau vulnerabile la atacul iranian. Rezultatul combinat al acestor doi factori este că tot Israelul a fost și este vulnerabil să fie lovit de Iran în orice moment și că Israelul și aliații săi nu puteau și nu pot face nimic pentru a opri un astfel de atac care poate veni oricând.

Acest mesaj a rezonat nu numai în sălile puterii din Tel Aviv, ci și în Washington D.C., unde factorii de decizie din SUA s-au confruntat cu adevărul inconfortabil că dacă SUA ar acționa în concordanță cu Israelul la a ataca Iranul, fie să faciliteze răzbunarea Israelului, atunci toate instalațiile militare americane din Orientul Mijlociu vor fi supuse unor atacuri iraniene pe care SUA nu ar putea să le oprească.

Acesta este motivul pentru care iranienii au pus atât de mult accent pe menținerea SUA în afara conflictului și de ce Administrația Biden a fost atât de nerăbdătoare să se asigure că atât Iranul, cât și Israelul au înțeles că SUA nu vor participa la niciun atac de represalii israelian împotriva Iranului.

„Rachetele din aprilie” reprezintă un moment de schimbare uriaș în geopolitica Orientului Mijlociu, în stabilirea ca realitate a capacității de descurajare iraniene care afectează atât Israelul, cât și Statele Unite. În timp ce emoțiile de la Tel Aviv, în special în rândul conservatorilor radicali din Guvernului israelian sunt mari, iar amenințarea unor represalii israeliene împotriva Iranului nu poate fi complet ignorată, adevărul este că obiectivul politic de bază al Prim-Ministrului israelian Benjamin Netanyahu de-a lungul cursului din ultimii peste 30 de ani, și anume tragerea SUA într-un război cu Iranul, a fost desființat de către Iran.

Mai mult, Iranul a reușit să realizeze acest lucru fără să-și perturbe pivotul strategic spre est sau să submineze cauza palestiniană. Operațiunea „Adevărata Promisiune”, așa cum a numit Iranul atacul său de răzbunare asupra Israelului, va rămâne în istorie drept una dintre cele mai importante victorii militare din istoria Iranului modern, ținând cont de faptul că războiul este doar o extensie a politicii. Faptul că Iranul a stabilit o postură de descurajare credibilă fără a-și perturba scopurile și obiectivele politice majore este însăși definiția victoriei.

https://www.scottritterextra.com/p/the-missiles-of-april?utm_campaign=post