Notiune de putere de stat si putere politica. Реферат. Другое.

💣 👉🏻👉🏻👉🏻 ВСЯ ИНФОРМАЦИЯ ДОСТУПНА ЗДЕСЬ ЖМИТЕ 👈🏻👈🏻👈🏻

Вы можете узнать стоимость помощи в написании студенческой работы.


Помощь в написании работы, которую точно примут!

Похожие работы на - Notiune de putere de stat si putere politica

Скачать Скачать документ
Информация о работе Информация о работе


Скачать Скачать документ
Информация о работе Информация о работе

Нужна качественная работа без плагиата?

Не нашел материал для своей работы?


Поможем написать качественную работу Без плагиата!

Noţiune
de putere de stat si putere politică
Categoria
de putere, în mod deosebit cea de putere politică, a constituit
şi constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu
caracter politic. Dreptul constituţional ca ştiinţă
politică şi juridică în acelaşi timp, nu numai
că nu poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare
capitol referitor la puterea politică la modul în care aceasta ia
naştere şi se realizează potrivit dispoziţiilor normative
şi a tradiţiilor unui popor, ale unei societăţi. Numai
că această ştiinţă nu cercetează întreaga
problematică a statului, a puterii politice în general. Foarte multe
probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale
ştiinţelor politice, precum teoria generală a statului, istoria
ideilor politice, filosofia politică, sociologia politică etc.
În
această lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificarea conceptelor de
putere politică statală, a elementelor şi funcţiilor sale,
a structurii de stat şi formele de guvernare, a organizării
conducerii societăţii potrivit principiilor separaţiei puterilor
în stat şi a analizei cât mai complete a modului de organizare
şi realizare a puterii într-un anume stat.
În
sens sociologic şi aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul
sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate
istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un
individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop
comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de
către cei care exercită puterea.1

Această
definiţie implică următoarele precizări:
Puterea
nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea
exterioară lui, ea nu este o simplă relaţie între om
şi om, între om şi un obiect sau fenomen. O astfel de
relaţie poate exprima, cel mult, putinţa omului de a
întreprinde ceva în ambianţa sa, nu însă
autoritatea lui în raport cu alţii;
Autoritatea
exprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda, de a
dispune şi de a impune, cât şi cadrul instituţional prin
care această idee se materializează, se obiectivează;
Puterea
este un fenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu este
posibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii (
guvernanţii ), de obiectul ei ( guvernaţii ) şi de mijloacele
sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii, adică de
raportul existenţei între constrângere şi convingere.
Aşadar, puterea este o forţă care preexistă formelor de
manifestare, ea este o energie socială în stare latentă. “
Sesizarea ” puterii şi a esenţei ei devin posibile numai ca urmare a
exteriorizării acesteia într-un cadru relaţional;
Scopul
puterii poate fi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se
exercită puterea sau dimpotrivă, unul impus, resimţit ca
presiune exterioară, ca formă alienată a idealului social.
După caz, scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre
guvernanţi şi guvernaţi sau, dimpotrivă, determină sau
întreţine tensionarea lui. În fine, explică mijloacele la
care recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică, de
asemenea, starea existentă în interiorul societăţii:
complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismul
lor static şi potenţial exploziv:
În
general prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune
propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii.
Ca
raport de dominaţie puterea se instituţionalizează mai
întâi în familie (pater familias), într-o
instituţie ori organizaţie (consilii de administraţie), în
şcoală (profesorul), în societate (autorităţile
puterii statale parlament-guvern etc.).
Aşadar
puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea, intervine pentru a
respecta proporţiile sociale, pentru asigurarea “binelui comun”.
Iată
de ce Alexandru Vlăhuţă în “Gânduri” scria că
“adevărata măsură după care se judecă orice putere: cât
bine a adus pe lume, nu cât zgomot a făcut”.
Din
punctul nostru de vedere, interesează puterea la nivelul macrosocial, acea
putere care, în exercitarea ei, se întemeiază pe identificarea
realităţilor, cunoaşterea şi promovarea unor valori şi
ajutorul cetăţenilor care o acceptă şi recunosc în
vederea asigurării interesului general.
În
concepţia profesorului I. Deleanu “ puterea desemnează ansamblul
său, sistemul relaţiilor de putere constituie într-o societate
istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un
individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop
comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de
către cei care exercită puterea ”.
Cunoscutul
autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind “o forţă în
serviciul unei idei, o forţă născută din
conştiinţa socială, destinată să conducă grupul
în căutarea “binelui comun” 
şi capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe
care ea o comandă”.
Profesorul
I. Deleanu surprinde următoarele aspecte legate de putere:
Puterea
reprezintă nu numai “ideea de forţă, puterea de a comanda, de a
dispune şi de a impune”, dar şi “cadrul instituţional prin care
această idee se materializează”;
Puterea
se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuia
impus de guvernanţi. Scopul puterii aşadar, determină, ori
statornicia relaţiei guvernanţi-guvernaţi sau dimpotrivă,
încordarea ori amplificarea acestuia. În funcţie de raportul
în care se află subiecţii puterii se explică şi
mijloacele folosite pentru exercitarea ei;
Aspectul
social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită
numai în cadrul relaţiilor sociale “în lipsa puterii
societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-şi
satisfacă raţiunea de a fi”, puterea este deci “o condiţie a
ordinii sociale şi a apropierii idealului comun, libertatea şi binele
nu sunt posibile decât într-o asemenea ordine”.
Orice
fapt social poate dobândi semnificaţie politică. Fenomenul
politic este o calitate care poate fi ataşat oricărui fapt social,
dacă înlăuntrul universului social dat acel fapt poate fi
interpretat ca fiind politic. Aceasta nu înseamnă,
bineînţeles, că totul este de domeniul politicului;
înseamnă, însă, că totul este susceptibil de
politizare. Calitatea politică este deci acea dimensiune care se
ataşează oricăror fapte, acte sau situaţii în
măsura în care prin aceasta, se exprimă existenţa unui
grup uman, relaţiile de autoritate şi de conformitate stabilite
în vederea unui scop comun.
Nu există
fapte sociale politice prin ele însele, independent deci de aprecierea
lor ca atare. Există însă fapte politice “oficializate”
întrucât sunt săvârşite într-un cadru
instituţionalizat (de exemplu alegerea sau revocarea deputaţilor,
investirea guvernului de către parlament, dizolvarea parlamentului de către Preşedintele Republicii,
suspendare din funcţie a Preşedintelui Republicii de către
parlament).
Aşa
cum am arătat anterior, puterea este caracteristică oricărei
colectivităţi umane. Rolul ei în societate este argumentat prin
lipsa conformităţii tuturor membrilor săi faţă de
reguli şi legi. Puterea este cea care orientează societatea spre
anumite scopuri, dirijează şi menţine starea de funcţionare
a societăţii. Deci, puterea politică apare “când
comunitatea umană devine societate, când cei care o alcătuiesc
au conştiinţa de apartenenţă la acea colectivitate”.
Procesul
conştiinţei sociale a fost, fireşte, îndelungat şi
extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori
materiali şi spirituali, interacţionând spre producerea
aceluiaşi rezultat: formarea conştiinţei.
Încercarea
de reducţiune sau fetişizare a unora dintre factorii care au
declanşat şi întreţinut procesul acestei deveniri, nu
poate decât fi expresia unei mărginiri deliberate sau accidentale.
Aşadar,
puterea şi societatea apar împreună, pentru că
“fără puterea politică”, fără acea forţă de
impulsie care generează mişcarea în scopul căreia e
angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape de declinul ei”.
(G. Burdeau).2

Potrivit
aceluiaşi reputat autor francez formele puterii sunt clasificate în
forme “preetatice” şi forme “etatice”.
Puterea
aparţine în cadrul formelor preetatice, grupului, o putere
difuză, ori şefului sau unui grup minoritar (“puterea
individualizată”), ţinând seama de calităţile sau
meritele “şefului” de tradiţii sau obiceiuri etc. totdeauna
însă temeiul obiectiv al
puterii preetatice, indiferent de forma acesteia, rămâne
existenţa comunitară şi
confruntarea comunităţii cu mediul ambiant. Sacralizarea şi
încercarea de legitimare a puterii, detaşarea ei de funcţiile
generale ale colectivităţii, marchează începutul
cristalizării puterii şi al alienării acesteia. Statul
încă nu fusese “inventat”. necesitatea lui devenise stringentă.
Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credinţe sau cutume. Era
necesar un cadru instituţionalizat care, pe de-o parte, să legitimeze
puterea iar pe de altă parte să-i asigure realizarea şi
eficacitatea. Ansamblul articulat aş instituţiilor şi regulilor
constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea astfel
instituţionalizată este o putere etatică – puterea de stat.
Statul este un concept şi o realitate, deşi, cum spunea Kelsen, “ca
unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit”. Paradoxal,
statul este o instituţie detestabilă, dar şi
indispensabilă. Necesitatea statului se resimte atunci când el nu
există.
Deci cristalizarea puterii, exercitarea ei ca
formă normală de organizare a colectivităţilor stabilite pe
un teritoriu, acea putere suverană
considerată că reprezintă colectivitatea, apare odată cu
statul.
Teoriile
cu privire la legitimitatea puterii au fost variate, funcţie şi de
interesul urmărit de susţinătorii lor. Vom evoca şi noi
succint aceste terorii.
Desigur
că originea divină a puterii a apărut pentru a justifica
imposibilitatea înţelegerii şi argumentării puterii.
Deţinătorii puterii era Dumnezeu, împăratul Japoniei fiind
numit “ fiul Soarelui ”.
Teoria
patriarhală justifică existenţa statului din familie, în
timp ce teoria patrimonială susţine că statul a luat
fiinţă din dreptul de proprietate asupra pământului.
Teoria
contractualistă, susţinută mai ales de J.J. Russeau, T. Hobbes
şi J. Locke motivează existenţa statului şi a puterii sale
printr-un “pact de nesupunere” a celor mulţi faţă de rege, care
le garantează un minim de libertate.
Teoria
violenţei susţine că statul este rezultatul unui impuls din
afară, al “cultului forţei” şi al “spaţiului vital”.
Teoria
juridică a statului-naţiune” susţine că statul este
personificarea juridică a unei naţiuni.
Susţinătorii
acestei teorii (Einstein, Carre de Malberg, Jellinek, Laband) reţin
diferiţi factori pentru definirea unei naţiuni. Astfel,
concepţia germană insistă pe factorii materiali şi
spirituali, concepţia franceză reţine elementele subiective
(sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii,
dorinţa de a trăi
împreună).
Această
teorie a fost infirmată de realitatea istorică. În Italia
şi Germania naţiunea a precedat formarea statului, iar în SUA
statul a luat fiinţă înaintea naţiunii.
Marx a
făcut critica Statului, definit ca “domnie a competenţei” şi
care “realizează interesul general dincolo de contradicţiile
sistemului nevoilor, transformând individul în cetăţean”.
Statul este de fapt “un produs al clasei dominante economic şi care
justifică dominaţia prin autoritatea legilor şi a sistemului
politic – (“critica filozofiei dreptului” – a lui Hegel).
Se
confundă astfel statul cu realitatea sa istorică, statul cu puterea
politică ori guvernamentală, ignorându-se eforturile
făcute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimului
democratic”.
Teoria
sociologică susţinută de Jean Duguit, afirmă că de
fapt statul “este un fapt istoric, grupul impunându-şi voinţa
sa celorlalţi membri ai societăţii”. Se reliefează astfel
în prim plan “puterea materială a statului”, “forţa sa irezistibilă
de constrângere”.
În
legătură cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniile
sunt variate, o deosebire esenţială relevându-se între
cele marxiste şi cele nemarxiste. Dar după cum vom vedea, unele
trăsături sunt reţinute de ambele categorii de doctrine, cum
este, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folosite
aceleaşi argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fie
numai în doctrina occidentală nemarxistă (şi sunt reţinute pentru democraţiile
de aici), fie numai de cea marxistă. Caracterele puterii de stat
reţinute de majoritatea specialiştilor marxişti şi
nemarxişti sunt:
Putere
investită cu forţă de constrângere materială;
La
aceasta marxiştii adaugă caracterul unitar, iar unii autori
occidentali enumără şi alte caractere, precum:
Putere
de superpoziţie şi de centralizare.
Juriştii
marxişti reţin unele caractere care - zic ei – sunt întrunite
numai de puterile statale şi anume:
Este o
caracteristică a puterii de stat argumentată în mod diferit
în gândirea marxistă faţă de cea nemarxistă.
Pentru Marx şi discipolii săi, esenţa politicii trebuie
căutată în lupta de clasă, în doctrina lor baza
economică a societăţii determinând întreaga
suprastructură, deci, şi puterea de stat, care este o putere de
clasă, aparţinătoare aceleia care, fiind deţinătoarea
principalelor mijloace de producţie, este, ca efect al acestui fapt,
şi deţin puterea de stat. Deci, când marxiştii spun
că puterea de stat este o putere politică, se referă la
caracterul ei de clasă, la faptul că ea aparţine numai unei
clase şi este utilizată în general pentru realizarea unor
interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menirea
istorică a unei clase. Şi totuşi, în concepţia
fondatorilor marxismului, orice putere politică de tip “ expoatator ” are
şi unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasă, precum cele
referitoare la menţinerea echilibrului intern, apărarea patriei etc.3

Reţinând
caracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aduc
argumente diferite faţă de marxişti. Astfel Harion şi J.
Giequel susţin că puterea de stat este o putere politică
deoarece:
Statul
este un arbitru, alegând între diverse opţiuni (mai ales
în occident, prin acţiunea grupurilor de presiune);
Puterea
nu mai este de natură patrimonială ca în evul mediu, când
se făcea o confuzie între patrimoniul statului şi patrimoniul
privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală);
Sancţiunile
pronunţate în numele statului sunt sancţiuni directe privind
persoana şi deosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice
societăţii revolute. Sau în concepţia altor autori,
caracterul
politic al puterii de stat este determinat de existenţa deosebirilor
dintre guvernanţi şi guvernaţi, idee ce reiese din
concepţia fondatorilor dreptului constituţional clasic francez.
Puterea
de stat este oficială. Aceasta înseamnă că puterea de stat
este legitimă. Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării
democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat) sau forma nedemocratică a folosirii forţei,
violenţei pe calea revoluţiilor, insurecţiilor.
Oficialitatea
puterii statale presupune de asemenea, continuitatea şi permanenţa
acesteia, este ştiut că guvernarea trebuie să fie
permanentă, altfel societatea suferă şi generează haos.
Ca
putere oficială, chiar dacă este formată din reprezentanţii
unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele care decid), puterea de
stat se exercită pentru întreaga societate, conduce toată
societatea.
În
opinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa şi totodată mijlocul
puterii de stat de a se valoriza ca factor de comandă socială sunt
crearea şi aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte a
relaţiilor sociale devin astfel relaţii juridice, al căror
conţinut se exprimă prin drepturile şi obligaţiile,
juridiceşte consacrate şi garantate, ce revin participanţilor la
aceste relaţii. Opţiunea politică devine acum dirijare
statală şi juridică, aflată sub semnul
virtualităţii constrângerii juridice. Deşi normele
juridice nu asanează totalitatea normelor şi relaţiilor politice
sau de altă natură existente în spaţiul social – acest
lucru nefiind de altfel posibil şi nici necesar – prin funcţiile pe
care le îndeplinesc – şi înainte de toate prin postularea
preeminenţei intereselor generale -, normele juridice subordonează
toate celelalte norme sociale, le polarizează în jurul anumitor
valori specifice societăţii, astfel încât, în cele
din urmă, întregul sistem normativ al societăţii
poartă pecetea unora şi aceloraşi interese.
Desigur
că puterea de stat – ca ansamblu unitar al instituţiilor şi
relaţiilor de putere reglementate juridic - nu poate să acopere şi nici nu absoarbe multitudinea
şi diversitatea instituţiior
şi raporturilor de putere existente în societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte
organizaţii, grupuri de presiune, organizaţii religioase).
Dimensiunea puterii în societate, sub diferitele ei forme (puterea instituţională, puterea
partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) şi
interacţiunea dintre factorii ei constituie o condiţie
esenţială de echilibru şi eficacitate la nivel social, precum
şi premisa decisivă a unui regim autentic democratic.
Puterea
de stat şi societatea se află într-o relaţie de
influenţă reciprocă. Dacă puterea de stat se
realizează ca autoritate în societate şi faţă de ea,
societatea acţionează de asemenea asupra puterii de stat. Astfel:
orice societate îşi polarizează interesele generale în
jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esenţei ei, a
modului ei de organizare şi de
exercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratică,
liberală şi pluralistă); ansamblul relaţiilor economice ale
societăţii, inclusiv relaţiile de proprietate,
influenţează de asemenea organizarea puterii de stat şi funcţiile
ei (de exemplu, economia liberală, comparativ cu cea socialistă);
circumstanţele istorice şi tradiţiile (bunăoară,
constituirea unor state în
procesul decolonizării, tradiţiile monarhice sau republicane)
prefigurează puterea şi apoi contribuie la cristalizarea ei; factorul
internaţional exercită şi el o presiune considerabilă
asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor de
influenţă la Ialta, în
1945); în fine, psihologia individuală şi colectivă
îndeplineşte un rol important în procesul organizării
puterii şi al stabilirii funcţiilor şi metodelor ei de exercitare. Aşadar societatea
acţionează asupra puterii de stat prin intermediul factorilor
ideologici, economici, politici, internaţionali etc., realizându-se
astfel un original şi permanent circuit feed-back între puterea de
stat şi societate.
Statul
a fost şi este conceput ca un sistem de organizaţii care,
urmărind realizarea unor funcţii la nivelul societăţii,
poate şi trebuie să utilizeze “forţa” în acest scop.
Vorbind de caracteristicile puterii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care
în “Der zweek im Recht” arăta că statul este o putere
superioară tuturor voinţelor ce se găsesc pe teritoriul
său. Această putere este şi trebuie să fie - pentru ca
să avem un stat – o putere materială superioară oricărei
alte puteri existând pe un teritoriu determinat. Statul nu poate fi
conceput în afara puterii de comandă, în afara puterii de
constrângere. “Lipsa puterii materiale (Macht) este păcatul mortal
al statului – preciza Jhering. “Popoarele au suportat – continuă el – cea
mai rea folosinţă a puterii de stat, biciul lui Atila şi nebunia
unor împăraţi romani; ele au sărbătorit ca pe
nişte eroi adevăraţi tirani, la picioarele cărora oamenii
se prosternau în pulbere. Chiar în starea de delir, despotismul
rămâne o formă de stat, pe câtă vreme anarhia nu; ea
este neputinţa puterii publice, este o stare antisocială,
descompunerea, destrămarea societăţii”.
Argumentarea
necesităţii existenţei unui  
aparat înzestrat cu “forţa materială de constrângere”
în societate este diferită în gândirea marxistă,
faţă de cea nemarxistă, celei dintâi fiindu-i
specifică o poziţie ce rezultă din caracterul de clasă
atribuit puterii de stat. Astfel, potrivit concepţiei marxiste, dacă
statul prin esenţa lui este aparatul minorităţii şi
apără interesele minoritare, dominanţi fiind îndreptat
împotriva celor mulţi, el nu poate exista altfel decât prin
organizarea unui sistem specializat de organe care să impună
voinţă clasei dominante, să asigure prin forţă aplicarea
legilor ce nu exprimă voinţa generală. În doctrina
socialistă ideea aceasta a fost nuanţată în ultimele
decenii, susţinându-se că în statele de acest tip
recurgerea la forţă constituie ultima raţio, sfera
constrângerii statale îngustându-se treptat, statul
transformându-se într-un stat al întregului popor, unde
dictatura este înlocuită cu autoconducerea societăţii.
În
ceea ce priveşte doctrinele nemarxiste, aici explicaţiile
necesităţii unei forţe de constrângere materială sunt
mult mai variate mai nuanţate. Astfel, unii specialişti, vorbind de
guvernanţi şi guvernaţi au demonstrat necesitatea acesteia
plecând de la sfera largă a celora ce trebuie să se supună
ordinelor guvernanţilor. Cei mai mulţi, însă, au
argumentat necesitatea unui aparat de constrângere pentru apărarea
ordinii sociale, a intereselor comunităţii în ansamblul ei. Se
arată că puterea de stat deţine monopolul constrângerii
materiale, fără a atribui nici o semnificaţie sau caracter de
clasă acesteia. Constrângerea apare astfel necesară pentru
apărarea valorilor întregii societăţi, a vieţii, a
sănătăţii, libertăţii şi averii tuturor.
În
legătură cu necesitatea forţei de constrângere, în
literatura de specialitate s-a subliniat “că statul nu a existat în
sensul modern al cuvântului, decât în momentul în care
a concentrat în mâinile sale întreaga putere de
constrângere materială”, că “în anumite privinţe
esenţialul puterii rezidă în acest monopol al
constrângerii materiale în care statul însuşi nu este
decât o formă vidă de sens”.
Privită
prin prisma necesităţilor care i-au determinat apariţia, ca
şi prin prisma funcţiilor ce le are de îndeplinit, puterea de
stat nu poate fi altfel concepută decât ca putere organizată,
structurată şi echilibrată, în sensul stabilirii unor
legături stabile, ferme între componentele sale.
Anvizajată
prin prisma cerinţei funcţionale care i-a determinat apariţia –
conducerea organizată şi unitară a societăţii – statul
apare ca un sistem organizaţional politic a cărui menire este
conducerea societăţii, conducere ce se realizează – în mod
deosebit în societăţile contemporane – prin adoptarea de norme
juridice ce au valabilitate pe întreg teritoriul şi cu privire la
întreaga populaţie asupra căreia se exercită autoritatea
de stat. Ori, atât adoptarea normelor cât şi aplicarea lor
sunt în competenţa unor forme organizaţionale statale, fiecare
categorie de organe deţinând, după caz, competenţele
în domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloace
administrative şi a realizării lui pe căi juridice. Pentru
aceasta întreaga activitate există un întreg
eşafodaj de organe de stat
între care relaţiile
esenţiale diferă în funcţie de sistemul politic sau
constituţional adoptat în ţările respective.
Privit
prin prisma funcţiilor pe care le are de îndeplinit – aşa cum
au fost conceptualizate de ştiinţa clasică a Dreptului
constituţional ( funcţia legislativă, funcţia
executivă şi cea judecătorească ) sau aşa cum sunt azi
formulate în literatura de specialitate ( de determinare a scopurilor,
sarcinilor societăţii, de organizare a realizării acestora, de
distribuţie a valorilor şi de apărare a lor etc. ) puterea de
stat apare necesarmente organizată, fiecare sarcină trebuind a fi
realizată potrivit specificului ei de un organ sau organe competente ale
statului.
În
legătură cu această caracteristică, C. Dissescu arăta,
cu mulţi ani în urmă, că “scriitorii germani au mai
stabilit un caracter special statului,” / usammen gehorigkeit”, adică
unitatea, legătura comună, entitatea sub care îl privesc
statele străine. Dar această însuşire – preciza el –
intră în noţiunea teritorială a statului, al cărui
caracter este unitatea şi indivizibilitatea. Noi credem, alături de
alţii, că unitatea este o caracteristică atât a teritoriului
cât şi a puterii publice. Această idee poate fi sprijinită
cu argumente diferite.
Marxiştii
o sprijină pe principiul unicităţii clasei care deţine
puterea publică, admiţând numai cu titlu de excepţie,
coexistenţa unor clase la putere, fiind date exemple în acest sens
fie din perioada preluării puterii de către burghezie – de pildă
perioada în care în Roma erau la conducere atât burghezia
cât şi o parte a moşierilor – fie din perioada preluării
puterii de către proletariat – de exemplu 1917, din iunie până
în octombrie, când conduc Rusia un organ reprezentativ al
muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor (sovietele) şi
unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc
argumente variate în susţinerea ideii caracterului unitar al puterii.
Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate că vorbeşte despre
separarea puterilor în stat ” şi argumentează necesitatea
limitării unor puteri prin activitatea altora, arată în final
sensul unic al activităţii acestora spunând că toate
puterile “sont forcees d’aller de concert” (sunt forţate de a cădea
de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unităţii puterilor
în stat. Sau în concepţia unor contemporani care spun că
puterea de stat “este o putere de superpoziţie şi centralizată”,
ideea unităţii acesteia este evident. După cum este ştiut,
superpoziţia este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente
într-un tot, în aşa fel încât elementele comasate
să fie direct în subordinea celui format prin comasare. Deci, cu
referire la organele statului, subordonarea tuturor faţă de anumite
organe supreme semnifică unitatea lor, după cum centralizarea nu se
poate realiza decât prin subordonare.
După
cum arătam, afară de aceste caracteristici pe care le găsim –
explicit sau implicit – formulate în gândirea specialiştilor
marxişti şi nemarxişti, unii gânditori din occident mai
adaugă şi altele. Astfel, se apreciază că puterea de stat
are un caracter civil şi temporal. Dar aceste caractere sunt reţinute ca fiind specifice doar
democraţiilor occidentale actuale. Doctrina socialistă, în
special cea elaborată în a doua perioadă de dezvoltare a
statelor europene având acest caracter, a susţinut ideea
existenţei unor caracteristici ale puterii de stat socialist şi
anume:
Caracterul
democratic “argumentând” că democraţia burgheză este “ciuntită, falsă” o
democraţie în ghilimele, comparativ cu cea socialistă, singura
democraţie reală, societatea socialistă fiind comunitatea
în care se realizează conducerea poporului pentru popor şi prin
popor”etc.
Caracterul
creator, în sensul că orice putere etatică până la
cea socialistă şi-a propus doar menţinerea unor relaţii,
conservarea lor, pe când aceasta – numai ea – are sarcini preponderent
creatoare, de construire a unei societăţi noi, lipsite de exploatare;
Caracterul
progresist, strâns legat de cel creator, care reiese din faptul că
această putere de stat socialistă promovează noul în toate
domeniile şi în special, înlocuirea vechilor relaţii de
producţie burgheze cu un nou tip de relaţii, progresiste care
urmează să ridice societatea pe noi culmi de civilizaţie şi
progres”.
Am trăit cu toţii şi am
simţit pe viu “democraţia” “progres”, “noul” create de comunism
şi nu merită să facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: o
întreagă societate doreşte “să se întoarcă” la
democraţia “ciuntită”, burgheză, la democraţia de tip
occidental, cu o condiţie: să se ocolească “păcatele ei”.
Suveranitatea
de stat este acea calitate – trăsătură – a puterii de stat de a
fi supremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente
în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de
puterile oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate
exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod
liber, fără nici o imixtiune din afară scopurile sale pe plan
intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de
îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor,
respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului
internaţional.
Suveranitatea
deşi este o noţiune unitară în esenţa ei,
implică totuşi, două ipostaze ce reflectă cele două
planuri pe care se manifestă: cel intern şi cel extern.
Depăşindu-se stadiul în care se vorbeşte de “suveranitate
internă” şi “suveranitate externă”, astăzi se vorbeşte
de două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există
puternice legături de interdependenţă, formând un tot
unitar.
Supremaţia
puterii de stat desemnează acea însuşire a acesteia de a fi
superioară oricărei alte puteri sociale existente într-o
anumită ţară la un moment dat. Ea se caracterizează
în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru
toţi cetăţenii ei şi de a le asigura aplicarea. S-a spus de
asemenea, că numai puterea de stat decide asupra drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor săi, precum şi a modului
în care acestea sunt garantate, idee depăşită azi de
realitatea existenţei unor organisme internaţionale de apărare a
dreptului omului, de existenţa unor convenţii (tratate) cu privire la
garantarea lor, fapt ce reiese şi din interpretarea articolului 4 din
Constituţia Republicii Moldova, în care se indică că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile omului se interpretează şi se aplică
în concordanţă cu declaraţia Universală a dreptului
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte. În aceste condiţii putem afirma că statul sunt cele ce
asigură şi ocroteşte drepturile cetăţenilor lor în
concordanţă cu dispoziţia tratatelor internaţionale din
acest domeniu.
Supremaţia
puterii de stat se manifestă în anumite limite teritoriale,
teritoriu pe care puterea de stat este organizată fiind inalienabilă
şi indivizibilă. Suveranitatea de stat se manifestă în
integritatea teritoriului şi inviolabilita
Похожие работы на - Notiune de putere de stat si putere politica Реферат. Другое.
Лето На Море Сочинение 4 Класс
Реферат Гимнастика Молодой Мамы
Курсовая Работа На Тему Роль Биологического Азота В Азотном Балансе Почв
Методическое указание по теме Статистическая обработка результатов измерений
Русский Язык Живой Организм Сочинение
Дипломная работа: Судьба и жизненный финал Настасьи Филиповны Барашковой, ее роль в нарвственной проблематике романа Ф.М. Достоевского "Идиот"
Контрольная работа по теме Разработка и внедрение системы управления здоровьем (Healthcare management) на предприятии
Магистерская Диссертация Вывод
Краткое Сочинение Моя Малая Родина
Классификация Маркетинговой Информации Реферат
Реферат: Анализ Конституции США и ее сравнение с Конституцией РФ 1993 года. Скачать бесплатно и без регистрации
Дипломная работа по теме Общая и специальная психологическая подготовка спасателей и пути повышения эффективности ее организации
Реферат по теме Разработка стратегии маркетинга ОАО Роганский мясоперерабатывающий комбинат
Контроль И Аудит Курсовая
Реферат На Тему Повышение Уровня Мирового Океана
Курсовая работа по теме Деятельность негосударственных пенсионных фондов на рынке ценных бумаг
Реферат: Задачи автоматизации процесса проектирования. Скачать бесплатно и без регистрации
Сочинение Летние Каникулы 7 Класс
Реферат На Тему Метафоры В Поэзии Александра Блока
Контрольная работа: Основные направления развития угольной промышленности
Статья: Мотивация и самомотивация к обучению
Сочинение: Литературный герой ЛАРИСА ОГУДАЛОВА
Дипломная работа: Анализ и оценка процесса управления денежными потоками предприятия ООО "Конди"