LUPTA MUNCITORILOR ÎNTR-UN ORAȘ MILITAR. CUGIR

Prefață

Dragi cititori, editura CȘ anunță de data aceasta un articol special, în care vom aborda situația muncitorilor industriali din orașul Cugir, scris pe baza unei mărturii adresate redacției noastre de către un muncitor. Acest articol are ca scop să prezinte un scurt istoric despre acest oraș industrial/militar important din țara noastră și să arate în ce stare a fost adus de către inamicii burghezi. Pe lângă asta, vom prezenta și lupta muncitorilor împotriva patronilor, care încearcă în permanență să le înrăutățească situația lor economică și să-i dezbine. Chiar dacă la momentul de față clasa muncitoare este fărâmițată, totuși se conturează pe alocuri inițiativa lor împotriva exploatării. În acest articol vom arăta cum acest oraș, unul din primele centre industriale din România, urma să devină un mare centru al industriei militare, favorizat pe vremea lui Ceaușescu, și mai apoi să fie distrus după 1989, odată cu schimbarea puterii. Lectură plăcută!

Scurt istoric al orașului Cugir

Cugir este un oraș din Transilvania, situat în județul Alba Iulia. Istoria industrială a acestui oraș începe în anul 1799, când autoritățile habsburgice au deschis aici o fabrică de oțel cu scopul de a exploata resursele naturale și forța de muncă ieftină din acea zonă. Odată cu deschiderea acestei fabrici, au început să vină mulți coloniști din toată Europa ca să muncească: polonezi, austrieci, cehi etc. În perioada Imperiului Habsburgic, industria a continuat să se dezvolte tot mai tare, oțelul care era topit și laminat aici începea să fie transformat treptat în piese, precum dălți, pile și pluguri [1].

Spre sfârșitul secolului XIX, uzina a început să atragă tot mai tare interesul capitaliștilor germani, care au început să investească în această fabrică și să trimită specialiști. Importanța industrială a Cugirului a dus la construcția liniei ferate Cugir-Șibot, în 1906, care era folosită mai întâi în principal pentru a aduce materiile prime necesare producției industriale [2]. În 1935, aici a început să se producă pentru prima dată armament militar, în general puști și cartușe.

În anii dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, Uzina din Cugir a început să primească tot mai multe investiții de la imperialiștii străini, în principal de la monopolul englez „Vickers-Armstrongs”, „Zbrojovka Brno” din Cehoslovacia și „Skoda” din Germania hitleristă [3]. După ce forțele hitleriste au invadat Europa de est, Uzina din Cugir a trecut sub controlul statului german fascist, prin intermediul firmei Skoda, deținută de întreprinderea de stat „Hermann Göring” (secundul lui Hitler). În urma învingerii forțelor lui Hitler de către Uniunea Sovietică și după instaurarea regimului lui Gheorghiu-Dej, și apoi al lui Ceaușescu, uzina, și întreg orașul Cugir, urmau să obțină o poziție mult mai privilegiată în societatea românească.

Cugirul pe vremea lui Ceaușescu

Odată cu dezvoltarea industriei pe vremea lui Ceaușescu, orașele precum Cugir au început să se dezvolte mult mai tare. Cugirul în particular avea o poziție priveligiată, datorită faptului că era cel mai mare centru de producție militară din întreaga Românie. La uzina din Cugir, producția a început să fie diversificată, fiind produs atât armament militar, precum AKM-ul, cât și obiecte de uz casnic, precum maşina de spălat Albalux şi maşina de cusut Ileana [4], [5]. În această uzină munceau spre sfârșitul anilor ‘80 18 mii de muncitori, mulți dintre ei care veneau din alte localități și făceau naveta cu trenul, așa numita „garnitură Cugeriană”. Trenul care aducea muncitorii la uzină era considerat cel mai lung și mai aglomerat tren din toată Europa.

Datorită importanței sale strategice, orașul a prezentat mereu un interes pentru guvernul american, care îl spiona în permanență prin intermediul CIA [6], [7]. Nu doar CIA, dar și securitatea ținea un ochi vigilent asupra Cugirului, din cauză că o răscoală a muncitorilor în acest oraș militarizat ar fi prezentat un pericol mare regimului lui Ceaușescu. În anii ‘80, când situația din România începea să se deterioreze, statul român a luat 2 măsuri. În primul rând, s-a asigurat că muncitorii din Cugir trăiesc relativ mai bine decât muncitorii din alte centre industriale, dându-le salarii mai mari. De asemenea, în oraș exista un cinematograf, un stadion și un club muncitoresc, astfel viața socială era relativ mai activă decât în alte centre industriale și oamenii aveau mai puține motive de a se revolta. O a doua măsură a fost trimiterea multor agenți ai Securității în oraș, ca să monitorizeze nemulțumirea oamenilor [8].

Infiltrarea agenților Securității a creat o neliniște generală în rândul populației, care mai există și în ziua de astăzi; un muncitor din Valea Jiului, care a venit cu munca în Cugir a punctat atitudinea neprietenoasă pe care o au mulți locuitori. Într-un final, în 1989, condițiile muncitorilor din Cugir s-au înrăutățit, la fel ca în restul țării, iar în noiembrie muncitorii deja se revoltau, spunând că „Foamea ne va răscula”. La scurt timp după izbucnirea protestelor din Timișoara din data de 16 decembrie, s-au început și revoltele muncitorilor din Cugir, pe data de 21 decembrie. Eventual, oamenii care conduceau manifestațiile au dat foc la Sediul Consiliului Popular, dar după scurt timp focul a fost stins. Următoarea destinație a fost chiar sediul Miliției, unde mergeau zvonuri că ar fi închiși 3 muncitori. Acest zvon probabil nu era adevărat, dar de asemenea urma să fie incendiat și acest sediu de către oamenii revoltați. Comandantul Valentin Pop şi subofiţerul Ilie Staicu au fost linșați și uciși de mulțimea revoltată [9], [10].

Nu vom intra foarte mult în detaliu despre aceste evenimente, dar putem zice cu siguranță că acestea au fost nemaipomenit de violente, mașinile și clădirile Securității au fost arse, protestatarii au atacat oamenii de stat și forțele de ordine eventual au împușcat și omorât 10 oameni, inclusiv un copil de 16 ani [11]. În final, deoarece revoltele muncitorilor din toată România erau dezorganizate și acești muncitori aveau ca singur scop doar înlăturarea lui Ceaușescu, această nemulțumire a fost preluată de către burghezia „democratică”, care le promitea muncitorilor o nouă ordine mai liberă, fără lipsurile de pe vremea lui Ceaușescu. Cu siguranță, vedem deja de 30 de ani încoace, că toate astea au fost doar niște promisiuni goale. Noua burghezie urma să distrugă tot ce a mai rămas din orașul Cugir.

Cum au distrus compradorii Cugirul

Odată cu preluarea puterii din ‘89 de către noua burghezie subordonată imperialismului vestic, orașul Cugir, ca și restul centrelor industriale, urma să treacă printr-un proces grav de dezindustrializare. Din cei 18 mii de oameni care munceau la Uzina Mecanică din Cugir la sfârșitul anilor ‘80, au rămas în 2008 doar o mie [12]. Uzina Mecanică din Cugir urma să treacă prin așa-zisul proces de „restructurare”, adică urma să fie fărâmițată în mai multe firme mici și investițiile străine urmau să determine soarta industriei din oraș.

După evenimentele din ‘89, burghezia a înțeles pericolul pe care îl reprezintă un proletariat atât de numeros și centralizat, și din acest motiv o mare parte din ei trebuiau să fie concediați și împrăștiați în mai multe fabrici, ca să neutralizeze pericolul pe care îl prezintă muncitorii organizați. Populația orașului urma să scadă de la 30 de mii de oameni la doar 19 mii în ziua de azi. Vechea uzină centralizată de pe vremea lui Ceaușescu, având o secție civilă și una militară, urma să fie împărțită în 2004 în 2 fabrici, Uzina Mecanică Cugir și Fabrica de Arme Cugir, iar în 2008, UM Cugir a oprit producția de mărfuri destinate civililor sau producția de mașinării, păstrând doar producția militară. Deci, și UM Cugir, și fabrica de arme produc la momentul de față doar armament militar. Restul producției industriale din Cugir a fost lăsat pe mâna capitaliștilor străini, de exemplu fabrica „Star Transmission Cugir”, deținută de Mercedes-Benz. Restul producției industriale a fost împărțită în multe ateliere mici.

Venind vorba de condițiile muncitorilor, acestea sunt într-adevăr inumane. Salariile sunt mult mai joase decât în alte părți ale României, majoritatea muncitorilor din fabrică făcând minimul pe economie, iar un muncitor cu vechime în muncă nu face cu mult mai mult. Beneficiile sunt puține, iar condițiile de muncă sunt nesatisfăcătoare. Iarna la uzină, muncitorii nu primesc nici măcar încălzire în timp ce muncesc, de multe ori venind singuri cu un încălzitor electric de acasă și câteva geci pe ei. În aceste condiții, este și de așteptat că muncitorii vor protesta, cele mai recente fiind protestele de la Star Transmission, în 2020 [13], și greva din 2022 de la fabricile de armament. Aici vă prezentăm, dragi cititori, o scrisoare de la un muncitor care a participat la greva cea din urmă:

Greva din 2022 de la fabricile de armament. Scrisoarea muncitorului

„Din ce îmi amintesc, februarie, zi de vineri, a doua zi după plătirea salariilor, eu eram proaspăt angajat, cred că aveam o săptămână, două de când fusesem angajat la Fabrica de Arme. Ziua de lucru a început ca una normală, încă nu se auziseră zvonurile despre începerea grevei spontane a colegilor de la „fabrica de sus” (Uzina Mecanică Cugir). Totul a decurs normal până la apropierea pauzei de program (11:00). Începuse să se audă prin secție că cei de sus fac grevă, din cauza salariilor și a condițiilor, lucru care era la fel și la „fabrica de jos” (Fabrica de Arme Cugir). Discuțiile începuseră să se intensifice printre angajați, redacția locală de știri începuse să publice un live pe platforma „Facebook”.

Totul părea încă liniștit în fabrica de jos, erau mici replici ca și cum „ar trebui sa ieșim și noi”. Din ce îmi amintesc sau așa cred, pe la 11:15 sau după 11:30 s-a aflat că cei „de sus” vor coborî jos la sediul Uzinei Mecanice și vor protesta în parcarea din fața clădirii, auzind aceste lucruri, angajați de la Fabrica de Arme au spus că vor ieși și ei în fața uzinei să înceapă o grevă, se zvonea deja că cei de la cealaltă secție o să iasă afară și au să se oprească din lucru. Țin minte că vorbeam cu reglorul meu de pe linie că, citez spusele lui: „Și așa iasă degeaba, nu au să rezolve nimic, mai bine stăm noi liniștiți și ne vedem de mâncare”. Am zis să-l ascult că până la urmă eram proaspăt angajat. Dar când am văzut că deja se striga prin secție „UNITATE”, „HOȚII”, „NU CEDĂM!”, m-am aliat și grevei cu restul muncitorilor. Începusem să ne strângem cu pași timizi, de pe fiecare atelier și linie, să mergem în coloană și să ne îndreptăm în afara halei, în curtea fabricii deja vedeam marea de oameni cum se îndreaptă și din cealaltă secție de producție spre ieșirea din uzină.

Ne-am adunat cu toții în fața uzinei, am ocupat parcarea din fața acesteia și scandam „HOȚII”, mai frecvent și mai des „UNITATE”, și ceream să vină în fața noastră directorul general. Oamenii erau nemulțumiți pe fondul salariului mic, a condițiilor foarte proaste de lucru, a lipsurilor din uzină, dar în mare parte, a proastei remunerații. Auzeam că unii angajați, chiar după 40 sau 30 de ani vechime în muncă, câștigau o leafă infimă, 1500-1600 la vremea respectivă, unii lucrând în condiții periculoase.

Fondul nemulțumirilor erau legate pe baza prețurilor tot mai scumpe la întreținere, unii dintre ei spunând că pot să acopere doar cheltuielile cu căldura şi electricitatea. Asta se întâmpla într-o zi de vineri. După terminarea programului de lucru s-a terminat și greva și ne-am întors în uzină să ne schimbăm și să plecăm acasă. Gândul meu a fost că doar asta a fost și atât a durat, mă gândeam că s-a terminat.

Luni.

Trecuse weekendul și mă așteptam la o zi normala de muncă, dar aveam să mă înșel, se pare că angajații erau determinați să continue greva, la fel ca și colegii lor de la „fabrica de sus”. Din ce îmi amintesc, timp de o săptămână am ieșit să scandăm în fața uzinei, atât timp cât era durata programului de lucru, o grevă japoneză, veneam la muncă, ne schimbam în ținutele de lucru și ieșeam în fața uzinei. Se vehicula că nu este o grevă autorizată și că s-ar putea să nu fim pontați la lucru. Până una alta greva a continuat intreaga săptămână, s-au cerut majorări salariale, condiții mai bune de lucru, căldură în secție (noi nu aveam căldură în uzină, pe tema că erau stricate dispozitivele de încălzire, dar cumva la final sau în timpul grevei, au început să meargă, pe când cei de la birouri aveau căldură la sediul administrației, și mai și stăteau cu geamurile deschise, probabil că lor le era prea cald).

Până la urmă s-a cerut venirea ministrului muncii parcă pe vremea aia, un anume Spătaru (Florin Spătaru), care oricum nu a venit să se adreseze mulțimii sau să ne dea explicații, nu s-a dichisit să vină de la București, dar a trimis-o pe o delegată, care mare chestie oricum eu personal de la dânsa nu am înțeles, ba chiar am impresia că ne-a și făcut proști pe ocolite, răspunzând unui muncitor din mulțime, că cei de la birouri au salariile mai mari pentru că au studii superioare.

Prin ultimele zile de grevă sau chiar în ultima, țin minte că după ora 11 un atelier de la fabrică a reînceput lucrul, determinându-i și pe ceilalți să se reîntoarcă la muncă, vehiculându-se parcă că dacă nu ne reîntoarcem noi cei de la Fabrica de Arme la muncă, ne vor desface contractele sau ceva de genul. Știu că ne strânseră directorul în hală pe toți, spunându-ne că dacă nu începem munca o să ajungem să nu mai avem loc de muncă, ceva de genul parcă, ceva legat de faptul că și așa merge în pierdere și se poate închide. Mare chestie nu s-a mai întâmplat, greva a fost înăbușită, ne-am reîntors la muncă, măriri salariale nu-mi amintesc să fi luat, tot aceiași leafă am luat în continuare, doar am făcut un curs de calificare și atunci am început să iau 1640 și nu 1500 pe lună.

Cam atât îmi amintesc din zilele acelea. După totul s-a întors la normal, doar cei de „sus” (UM Cugir) au avut măriri salariale, noi fiind două entități diferite. Noi nu am rezolvat cam nimic, ei au primit o mărire de 6% în loc de 30%. Cei de sus au căzut de comun acord parcă și la ei asta a fost.

Aici puteți citi mai multe despre aceste greve:

https://alba24.ro/live-video-a-patra-zi-de-greva-la-fabricile-de-arme-din-cugir-un-reprezentant-al-ministerului-economiei-a-venit-la-negocieri-900070.html

https://ziarulunirea.ro/live-video-greva-la-uzina-mecanica-si-fabrica-de-arme-din-cugir-vizita-secretarei-de-stat-din-ministerul-economiei-asteptata-de-angajati-758978/

https://www.gds.ro/Actualitate/2022-02-11/greva-spontana-la-uzina-mecanica-din-cugir/ ”

Prospecte pentru viitorul orașului

La momentul de față, situația muncitorilor din Cugir nu s-a îmbunătățit, condițiile au rămas cam la fel, și la ritmul în care merge situația din oraș, probabil mult mai mulți muncitori îl vor abandona și vor pleca cu munca în orașele mai mari, precum Arad sau Timișoara. Aici vedem consecințele ordinii politice stabilite după 1989, vedem la ce a dus „integrarea europeană”. Dar noi știm că muncitorii, cei care produc toate bogățiile societății românești, merită mai mult. De asta, noi, comuniștii, avem o datorie urgentă de a ne dezvolta mișcarea, astfel încât să putem face legătura cu acești muncitori și să îi ajutăm să facă față luptei împotriva patronilor și a capitaliștilor în general.

Chiar dacă în 1989 muncitorii industriali erau uniți în nemulțumirea lor față de ordinea care îi exploata până la măduvă, aceștia nu aveau un scop concret pentru care să lupte. Mișcarea comunistă nu era destul de dezvoltată ca să îi îndrume pe acești muncitori revoltați în lupta lor, iar din acest motiv, vechea ordine a fost înlocuită de noua ordine a tâlharilor și paraziților subordonați imperialismului american și european. Și am văzut foarte bine ce au însemnat acești 35 de ani de „democrație”!

Mișcarea comunistă are față de muncitori, mai ales față de cei industriali, o datorie imensă. Noi trebuie să fim cei care îi ajută pe ei să înțeleagă cauzele existenței ordinei actuale capitaliste, coruptă în esență, și să le prezentăm o cale clară în lupta împotriva întregii burghezii. De aceea, noi trebuie să devenim mai puternici, să înțelegem mai bine realitatea societății actuale românești și să devenim în fața muncitorilor un aliat de încredere.