diana

Ia nu-l mai ține atâta în brațe că a să-l alinți.

Offf, să vezi al meu ce mă mai manipulează. Ceva nu-i place, plânge, se trântește jos.

Iiii, ce alintatura de copil!

Oameni buni, cum am ajuns să catalogam fiecare plâns al copilului ca o intenție de a ne manipula?

Ne temem să creștem copii alintati și astfel ne-am transformat în dușmanii lor fără ca măcar să încercăm să vedem nevoia din spatele comportamentului lor.

Voi ați observat că la noi în societate există 2 extreme de creștere / educare a copiilor:

cea rigidă, unde sunt zeci de limite și mai nimic nu se poate, unde părintele e autoritatea supremă că doar el e adult și știe mai bine, unde copilul nu are dreptul sa aiba nici o dorinta si nu cumva sa iasa din cuvantul mamei sau al tatalui.

Și cealaltă extremă, unde totul e permis și la orice moft al copilului părintele e gata să renunțe la sine și la confortul personal doar pentru a îndeplini oricare dorință a odraslei sale - care e buricul pământului și toată lumea leviteaza în jurul lui.

Dar știați că există si al 3 stil de educație așa numit - autoritativ, în care copilului i se explică foarte clar limitele, dar în limitele acestea i se oferă libertate maximă. Copilul este tratat cu respect și astfel el mai rar face crize de plâns și furie.

Da, limitele sunt importate, și e crucial ca de la o vârstă foarte fragedă părinții să i le explice copilului. Micuții se simt în siguranță când știu ce se poate și ce nu, există însă o mare diferență între o nevoie și un moft, iar noi prea des le confundam și punem limite nevoii de explorare, ceea ce duce la relații tensionate între copii și părinți.

E normal copilul să vrea tot ce vede, asta e o curiozitate înnăscuta, datorita ei, noi crestem si ne dezvoltam ca fiinte umane. Responsabilitatea noastra, a părinților, educatorilor, este sa intervenim înțelept și să ii explicam copilului cum functioneaza lumea si ca libertatea lui se termina acolo unde creaza disconfort altui om. Dacă noi îi cream copilului un mediul sigur și prietenos, atunci nu va trebui să alergam după el și să îi spunem toată ziua, nu te du acolo, nu pune mâna, în gură nu se poate, nu arunca, ș.a.

Da'micuții care se tăvălesc prin magazin, plâng isteric, dau din mâini și picioare, ei intr-adevar sunt doar niste răsfățați, alintături ce-și fac părinții de rușine?!

Copiii sunt curioși de fire, tot ce e colorat, arată apetisant și mai ales, e nou, ei vor. Dacă un copil de un an, doi ani, vede o jucarie sau vrea ceva anume de ronțăit iar părintele îi spune NU, unica lui metoda prin care îți poate arata că e supărat, furios, indignat -este sa plângă, sa se tăvălesca pe jos, iar asta deloc nu inseamna ca el te manipuleaza, nu inseamna ca e rasfatat. El doar isi exteorizeaza sentimentele. Faceți abstracție de lumea din jur și explicați-i cu cu rabdare de ce nu e voie sa se joaca cu un anumit obiect, de ce nu le cumparam ceea ce își doresc.

Ne-a luat ceva timp ca fiul nostru David să înțeleagă că atunci când mergem la magazin dulciuri noi nu cumparam - nu pentru ca nu avem bani, ci pentru ca acea acadea are mult zahar si alte ingrediente dubioase pe care noi în familia noastră nu le consumam, în schimb însă îi putem cumpăra un fruct/ un iaurt natural. Oferiți copilului alternative. Veți fi uimiți cât de cooperanti pot fi.

Nu puteți rasfata un copil cu prea multa iubire, imbratisari, tinut in brate, jucat - astea's nevoi primare a lor (nu mofturi). Ei ies din burta mamei si au nevoie de caldura voastră, iar brațele este locul unde se sunt cel mai în siguranță.

Incercati să delimitati o NEVOIE de o DORINTA a copilului, și atunci cand spuneti un NU - el sa fie justificat, nu un NU - pentru ca "asa am spus eu iar eu stiu mai bine". In asa fel copii o sa se invete in viață sa negocieze, sa gândească limpede, să găsească soluții creative și să nu ia refuzul în mod personal.

Atunci cand însă stiti de ce spuneti un NU - nu va simtiti vinovați

Atâta timp cât e justificat, acesta este unul sanatos in relatia cu copilul, nu sunteți un părinte rău dacă ca nu-i cumparat al x-lea tractor din magazin.

Da-ti le voie copiilor să-și manifestre frustrările, sa plinga - fiti alaturi de ei în mod empatic, pentru ca anume așa ei asa vor intelege ca in viata de adult, exista si chestii care nu le vor primi instant dar lumea nu se termina la primul NU. Asta o sa le dezvolte perseverenta si motivatia intreseca și veti avea copii echilibrati emotionali si fericiti. Asta într-un final ne dorim cu toți, nu-i așa?